Constat că cel mai frumos mod de a arăta iubirea este în fapt a arăta prețuirea…bucuria emanată de trăiri, îmbrățișări, gânduri bune, fapte frumoase, clipe și momente remarcabile petrecute lângă persoana iubită.
Este o mare binecuvântare să ai cui să-ți arăți dragostea, indiferent de modul plăcut și frumos în care o faci.
Nu trăi în păcatul tău! Ai păcătuit, treci peste el!
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş fi mai tupeistă, mai cu curaj, mai fără gânduri de genul : ”Ce-o zice X?” sau „Ce-o crede X despre mine?”. Aş ridica mâna să pun o întrebare profesorului, să-mi explice unde nu am înţeles, chiar dacă s-ar dovedi că am goluri sau că nu ştiu o anumită chestiune destul de importantă. Nu valorează cearta de o zi cât mustrarea de o viaţă! Nu valorează lacrima de atunci cât stresul că nu-mi pot înfrânge temerile mai târziu!
În viaţă învăţăm mereu şi mereu, repetăm iar şi iar ca să ţinem minte, ca să ne învăţăm minte. Curajul este o virtute dacă ştii să-l foloseşti. Tupeul cel bun este o armă ce o poţi folosi să-nchizi guri sau să deschizi suflete.
Care este mai câştigat? Omul care a păcătuit şi se adânceşte apoi în reproşuri, lacrimi şi depresie ce duc la deznădejde în Dumnezeu, neîncredere în lumea înconjurătoare sau omul care a păcătuit şi se căieşte cu adevărat, dar care, pentru el şi pentru cei dragi, merge înainte şi chiar dacă mai apleacă uneori capul, nu-şi părăseşte gândul care îl îndeamnă să-şi continuie drumul dat de Dumnezeu!
Durerile vieţii nu sunt date să ne închidem în noi, ci să ne descoperim spre a ne maturiza ca să putem trăi într-un suflet de copil. Căci, da, Dumnezeu ne vrea să fim ca nişte copii şi, cine a văzut un copil chinuit de remuşcări care să nu lase plânsul pentru o îmbrăţişare, o bomboană sau o jucărie?!
Avem prea puţin timp ca să-l mai irosim pe tainice frici, ispite, depresii. Să trăim frumos, iar dragostea lui Dumnezeu ne va da bătăi de copil în inimi, lacrimi fierbinţi de fericire în suflete şi maturitate în gânduri!
La supărare punem etichete pe oameni care nu-i caracterizează, jignim și folosim cuvinte fără a ne gândi prea mult.
Este doar gândirea îngustă de moment ce ne induce în eroare.
Îți vei da seama când cu adevărat vei întâlni un om cu astfel de însușiri. Atunci vei constata că sunt cuvinte ce nu trebuiesc rostite la mânie când gura este slobodă, iar mintea blocată.
Constat că cel mai frumos mod de a arăta iubirea este în fapt a arăta prețuirea…bucuria emanată de trăiri, îmbrățișări, gânduri bune, fapte frumoase, clipe și momente remarcabile petrecute lângă persoana iubită.
Este o mare binecuvântare să ai cui să-ți arăți dragostea, indiferent de modul plăcut și frumos în care o faci.
Copiii sunt calea spre puritate, bine și iubire.
Unui bătrân, obosit de atâta bătrânețe cu boli sau poate și singurătate, prezența unui copil îi face bine. Îl întâlnește pe stradă, îi vede zâmbetul, îi aude vocea ce unge suflete, îl vede curios de a cunoaște și serios când rostește cuvintele lui încâlcite. Se bagă în seamă cu cel care-a adunat o viață și nu-și aduce lui bucurie cât celui firav din cauza anilor ce-i apasă pe umeri.
Mă plimb prin parc cu copilul în sistem de purtare și numai aud: „Unde e mai bine ca la mama în brațe?! Of, Doamne!” și, după expresia feței, sunt sigură că acel om era cu gândul undeva în trecut unde brațele mamei sale îl cuprindeau cu dragoste.
Copiii transformă părinți în bunici, dâdu-le acestora mai multă blândețe, dragoste și răbdare de a crește prunci născuți din copiii lor.
Copiii întineresc străbunici făcând ca ridurile bătrâneții să fie parcă frumoase, iar puterile acestor bătrâni să crească…cum spune bunica: ” Simt că nu mai mor!”.
Copiii împacă oamenii, trezesc sentimente adormite și nespuse, leagă familii, unesc prin iubire doi oameni, dau speranță și întăresc firi căzute. Copiii ne ridică, ne schimbă și ne fac să înțelegem puritatea sufletului de care ne spune Hristos.
Se știe că femeia când este în durerile nașterii, nu-și mai dorește să aibă un alt copil…dar după ce naște și se vindecă, când își vede copilul cum îi crește sub privirile sale, când îl hrănește și simte cât de importantă este, atunci maternitatea o copleșește, își iubește pruncul și rolul dorindu-și să mai aibă copiii.
Copiii, oamenii mici ce mâine vor deveni mari, dând de greutăți, dar și de bucurii, au dreptul la copilării frumoase. De ei ne bucurăm cu toții, pentru ei ar trebui să luptăm cu toții.
Să fim în rugăciunile copiilor, căci ei ne duc la Dumnezeu!
Sunt pline case cu bucate, condiții, confort și tot ce vrei, material vorbind, dar și acolo, dacă poarta este deschisă, stresul se simte ca la el acasă. Dar sunt pline case cu lacrimi și durere, foame și haine rupte de timp, unde luminile nu sunt aprinse, ci poate arde câte o lumânare aproape să se ducă și ea de atâta amar, iar ochii uzi încă mai gândesc la ziua de mâine cu nădejede, oricât de mică ar fi ea.
Când starea de bine ne înconjoară, cred că nu o prețuim suficient, nu ne bucurăm pe deplin de ea, ci îi ducem lipsa tânjind după clipele de fericire tocmai când necazul a trecut glorios pragul casei noastre. 
Copiii…sunt cei pentru care suferim cel mai mult când îi vedem în suferință. Trec prin saloanele de prunci născuți prematur. E jale! Sunt copii născuți aproape de termen de la care aștepți un gramaj cât mai bun pe zi ce trece ca să poți pleca acasă și constați că trec zile multe până ca acest lucru să se întâmple. Îți ies peri albi ție ca mamă când îi vezi așa plăpânzi, când te gândești la soțul tău, la părinții tăi, la casa ta…să nu mai vorbim când încă un pui te așteaptă acasă, ți se rupe inima de dor și n-ai ce face decât să verși lacrimi. Atât! Lacrimi printre rugăciuni! Ceri o minune și-ți dorești să fii într-un vis urât din care imediat urmează să te trezești. Dar poate acesta nu-i cel mai urât vis, căci în alte saloane jalea este și mai mare. Mame care-și văd copiii de două ori pe zi pentru că îi au incubați. Corpul lor are nevoie de oxigen mai mult decât de un gramaj corespunzător. Aici zilele devin luni de zile pentru niște mame cu psihicul la pământ. Este un timp pe care dacă nu îl controlezi făcând ceva bun care să te acapareze, te va acapara el pe tine cu gânduri și lacrimi urmate de disconfortul unui corp deja slăbit și chinuit. Este greu să fii tare în așa situație, căci depresia atât așteaptă. Și mă întreb de ce atâtea vorbe fără rost, priviri reci și mustrări ale unor oameni plătiți să te ajute, ale unor oameni care nu sunt deloc dedicați meseriei pe care o au, ale unor oameni care nu știu să-și lase problemele acasă și să-și arate măcar bunul respect ca de la OM la OM pe care ar trebui să-l avem cu toții?! Este greu să lucrezi cu copii, cu oameni bolnavi, dar dacă o faci, fă-o cum trebuie și nu adăuga un plus de negativism pe umerii deja plini cu de toate!
Copiii aceștia suferinzi vor fi niște maturi puternici cândva pentru că au gustat de mici suferința și s-au luptat cu ea. Poate mulți vor fi firavi și sensibili la boli, dar cred că Dumnezeu le-a înrădăcinat o dorință de luptă pentru viață cum poate mulți dintre noi nu o avem.
Ei sunt cei care vor înțelege cel mai bine versurile lui Coșbuc:
„O luptă-i viața, deci te luptă,
Cu dragoste de ea, cu dor”.
Ei vor fi cei care mereu vor crede ca la capătul tunelului există o luminiță.
Ei vor fi cei care, prin exemplu lor, vor fi exemplu pentru alții.
Pentru ei se roagă părinții și sfinții lor ocrotitori, iar acesta este cel mai bun medicament de care au ei nevoie.
Să nu fiți triști micuți copii, căci Maica Domnului este mereu lângă voi!
În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!
Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!
Cuvintele vindecă. Cuvintele rănesc. Cuvintele construiesc. Cuvintele distrug.
Admir oamenii ce ştiu să lege bine cuvintele astfel încât să te ridice, să îţi ridice moralul atunci când ai nevoie; acei oameni care ştiu că esenţa vieţii este dragostea, iar vorbele lor sunt ca un pansament pe răni deschise. Nu îmi plac laudele, ca să fie, dar ador cuvintele care luminează feţele; ele înnobilează sufletele celor care le grăiesc.
Este greu să-ţi ţii gura când ştii ce cuvinte grele va rosti, dar este un test al vieţii luat dacă o faci. Să lăsăm câte o suliţă jos, din cele multe pe care le purtăm cu noi, pentru alţii, este o adevărată încercare.
Mereu am sperat să pot vorbi frumos astfel încât să nu jignesc, să nu fac să doară ceea ce spun.
Am auzit odată cum un muribând a fost salvat de cuvinte. Medici, medicamente, spital l-au pus pe picioare, dar până a ajunge acolo, pe mâinile doctorilor, a fost întărit de cuvintele rostite de un OM.
Avem nevoie de mângâieri, de priviri, de atingeri. Avem nevoie de certitudinea că suntem iubiţi. Avem nevoie de un „Te iubesc!” spus din când în când. Ne încurajăm prin cuvinte şi ne salvăm de tristeţe tot prin ele.
Povestim, vorbim, ne sfătuim, citim… cuvântăm ca în armonie să trăim!
Ce te costă o îmbrățișare, o vorbă blândă, un alint, o încurajare, un sărut?
Ce te costă o descruntare, un zâmbet larg, o caldă atingere?
Pare mai ușor să oferi priviri tăioase, tăceri dureroase și spate întors.
Preferi să te superi, să te enervezi, să nu mai vorbești și să te închizi în tine.
Alegem ce este mai ușor, iar nu ce este mai bun și sănătos pentru noi și pentru cei din jur. Alegem să pierdem timp, din timpul de a fi împreună, pe care îl irosim… iar apoi ne plângem că nu avem timp să facem ce ne place, să fim împreună, să zâmbim, să ne iubim… Normal că nu este timp, pentru că acela de era a fost irosit în zadar pe nimic!
Cel mai bine știm cât de ajutătoare este rugăciunea când avem necazuri, boli. Niciodată nu știm cât este ea de binefăcătoare în momentele tensionate ale vieții pentru că nu suntem obișnuiți cu ea. Mai degrabă vorbe murdare ne ies pe gură decât un „Doamne miluiește!”.
Ne pierdem sufletul pe nimicuri, viața pe frunți încruntate când avem atât de multe lucruri de făcut, avem atâtea motive să fim veseli și atâta timp să ne rugăm. Ne pierdem pe noi…
Natura ne cheamă afară să o admirăm și să trăim cu ea în armonie, oamenii au nevoie unii de alții uniți prin rugăciune.
Decarcă-te, ridică-te și trăiește frumos, om credincios!
Bunicii sunt rădăcina care mai ține normalul și firescul în lume. Bătrânii sunt cei care ne fac să conștientizăm că viața pe care ne-o croim nu este ceea ce ar trebui să fie.
Pe banca din fața unei case bătrânești stau doi bătrâni. Au trecut prin multe împreună…război, foamete, pierderi, dezamăgiri, dar și bucurii. Sunt căliţi și știu să scoată pe gură numai cuvinte de aur în sfaturi pe care dacă le-am asculta măcar, ne-ar îndrepta un pic gândurile rătăcite prin smartphone.
Le priveşti faţa şi mâinile şi te cutremuri cât de mult timp a fost nevoie pentru a le contura aşa cum le vezi acum, iar atunci iţi dai seama cât de mic şi nepriceput în ale vieţii eşti. În ochii lor vezi lumină, blândeţe şi credinţă. În ochii lor cerul îşi picură lacrimi de bucurie şi tristeţe ce se preling pe obrazul îmbătrânit. În ochii lor citeşti un dor ce îi macină şi îi seacă de putere încet şi sigur. Dar ei au trăit alte timpuri vei zice, iar ei îţi vor spune că multe le-a fost dat să vadă, dar ce se întâmplă acum în lume nu pot înţelege. Şi n-au dreptate? O lume învrăjbită şi întoarsă pe dos, n-au cum s-o înţeleagă cei care încă mai au incoane în casă, acolo la răsărit, împodobite cu ştergare cusute de mâini, cândva tinere, în miez de noapte. Bătrânii noştri dragi n-au avut carte, cum spun ei, dar nu există seară când cruce să nu-şi facă şi să nu se roage, cu cuvintele lor… pentru copii, nepoţi…strănepoţi, să le ajute Dumnezeu pentru că le este şi lor greu. Rugăcine puternică din inimă… să nu te miri când găseşti rezolvare acolo unde nu mai vedeai nicio poartă de ieşire!
Imaginea cu cei doi bătrâni te duce cu gândul la bunicii tăi care te aşteaptă, osteniţi de atâta viaţă, dar fără deznădeje, să vii, fără să le aduci ceva, doar să vii tu, să te vadă ca eşti bine şi să îţi atingă faţa cu mâna lor bătătorită de muncă. Bineînţeles că sunt cuprinşi de bucurie, emoţie şi neapărat trebuie să te aşeze la masă şi să îţi ofere ce au cel mai bun!
Pentru ei tot un copil ai rămas şi simt nevoia să te protejeze chiar şi acum, om matur ce eşti!
Bunicii…când ei nu vor mai fi, cu siguranţă acel licăr frumos şi echilibrat din noi va muri!
O să ţi-i aminteşti cât de tineri şi de frumoşi erau în copilăria ta când ei îţi făceau cel mai frumos univers, o să tânjeşti după poveştile lor pline de tâlc şi o să îi mai vrei lângă tine… să-ţi pui capul în poala lor, iar ei să te mângâie duios spunându-ţi că totul va fi bine.
Doamne, ce copilărie, ce lume, ce bucurie…ce timpuri trecute!