Sunt pline case cu bucate, condiții, confort și tot ce vrei, material vorbind, dar și acolo, dacă poarta este deschisă, stresul se simte ca la el acasă. Dar sunt pline case cu lacrimi și durere, foame și haine rupte de timp, unde luminile nu sunt aprinse, ci poate arde câte o lumânare aproape să se ducă și ea de atâta amar, iar ochii uzi încă mai gândesc la ziua de mâine cu nădejede, oricât de mică ar fi ea.
Când starea de bine ne înconjoară, cred că nu o prețuim suficient, nu ne bucurăm pe deplin de ea, ci îi ducem lipsa tânjind după clipele de fericire tocmai când necazul a trecut glorios pragul casei noastre. 
Copiii…sunt cei pentru care suferim cel mai mult când îi vedem în suferință. Trec prin saloanele de prunci născuți prematur. E jale! Sunt copii născuți aproape de termen de la care aștepți un gramaj cât mai bun pe zi ce trece ca să poți pleca acasă și constați că trec zile multe până ca acest lucru să se întâmple. Îți ies peri albi ție ca mamă când îi vezi așa plăpânzi, când te gândești la soțul tău, la părinții tăi, la casa ta…să nu mai vorbim când încă un pui te așteaptă acasă, ți se rupe inima de dor și n-ai ce face decât să verși lacrimi. Atât! Lacrimi printre rugăciuni! Ceri o minune și-ți dorești să fii într-un vis urât din care imediat urmează să te trezești. Dar poate acesta nu-i cel mai urât vis, căci în alte saloane jalea este și mai mare. Mame care-și văd copiii de două ori pe zi pentru că îi au incubați. Corpul lor are nevoie de oxigen mai mult decât de un gramaj corespunzător. Aici zilele devin luni de zile pentru niște mame cu psihicul la pământ. Este un timp pe care dacă nu îl controlezi făcând ceva bun care să te acapareze, te va acapara el pe tine cu gânduri și lacrimi urmate de disconfortul unui corp deja slăbit și chinuit. Este greu să fii tare în așa situație, căci depresia atât așteaptă. Și mă întreb de ce atâtea vorbe fără rost, priviri reci și mustrări ale unor oameni plătiți să te ajute, ale unor oameni care nu sunt deloc dedicați meseriei pe care o au, ale unor oameni care nu știu să-și lase problemele acasă și să-și arate măcar bunul respect ca de la OM la OM pe care ar trebui să-l avem cu toții?! Este greu să lucrezi cu copii, cu oameni bolnavi, dar dacă o faci, fă-o cum trebuie și nu adăuga un plus de negativism pe umerii deja plini cu de toate!
Copiii aceștia suferinzi vor fi niște maturi puternici cândva pentru că au gustat de mici suferința și s-au luptat cu ea. Poate mulți vor fi firavi și sensibili la boli, dar cred că Dumnezeu le-a înrădăcinat o dorință de luptă pentru viață cum poate mulți dintre noi nu o avem.
Ei sunt cei care vor înțelege cel mai bine versurile lui Coșbuc:
„O luptă-i viața, deci te luptă,
Cu dragoste de ea, cu dor”.
Ei vor fi cei care mereu vor crede ca la capătul tunelului există o luminiță.
Ei vor fi cei care, prin exemplu lor, vor fi exemplu pentru alții.
Pentru ei se roagă părinții și sfinții lor ocrotitori, iar acesta este cel mai bun medicament de care au ei nevoie.
Să nu fiți triști micuți copii, căci Maica Domnului este mereu lângă voi!
