Îmbrăţişare

Mi-e dor de-o strângere în braţe,
Ca între doi îndrăgostiţi
Maturi, ce-şi ştiu ţelul în viaţă,
Copiii în calzii ochi cuminţi.

Mi-e dor de o îmbrăţişare,
De clipa ce parcă e sfântă,
De liniştea ce o emană,
De respiraţia tăcută.

Mi-e dor de inimi ce tresaltă,
Emoţie vibrând în ele,
De lacrima ce stă să cadă
Când fericite-s sufletele.

Mi-e dor să-mi fie iarăşi date
Îmbrăţişările trecute,
Curate şi deloc uitate
Într-un prezent ce le vrea mute.

Mi-e dor poate şi eu să dau
Îmbrăţişări doar din iubire,
Să le simt calde şi să iau,
Ca răsplată, acelaşi bine.

Ploaia

Se scutură norii,
Iar cerul se crapă,
Bobiţelor de cristal
Să le facă loc la joacă,
Se zgribuleşte lumea toată.

Apar umbrele multe
Pictate-n curcubeu,
Bobiţele să curme,
Să nu se ude-un eu
Când umblă pe străzi multe.

Norii tot nu se lasă,
Îşi cern ce au mai bun,
Pomilor să le placă
Mirosul de parfum
Al ploilor de toamnă.

Un căţel se bucură tare,
Aleargă prin ploaie;
Copiii-n picioarele goale
Ar ţopăi prin bălţi în pijamale,
Dar mamele nu-s binevoitoare.

La fereastră priveşte un om
Melancolic din fire
Şi n-are niciun gând
Să-şi ude a sa privire
Cu stropii unei ploi fine.

Se-așterne toamna

Se-așterne toamna peste mine
Și fața-mi luminează blând,
O văd cum te-aduce pe tine
Pe-o frunză purtată de vânt.

Sub un copac m-am așezat,
Să te aștept cântând și eu
Cu păsările ce-au-nnoptat
Să-l cunoască pe dragul meu.

De sus cădea o luminiță
Și-n palma mea se odihnea,
Iar eu, cu capul pe-o crenguță
O ascultam ce-mi povestea.

M-am pomenit apoi pe câmpuri
Vorbind cu florile de tine
Și le-ntrebam dacă sunt doruri
Mai mari ca cel ce e în mine.

Deodată cineva mă strigă
Și mă mângâie neîncetat,
Că visul iute mi-l alungă
Cu-n dulce și cald sărutat.

Întâmpinând toamna

M-am gândit să-ntâmpin toamna
Cu-n surâs din mănăstire
Unde pacea și virtutea
Se găsesc curate…

Printr-un ungher intră-o rază,
Mă privește și-o privesc,
Mă absoarbe către cer
Și mă ia de mână…

O miresmă-mbelșugată
Mă cuprinde-ncetinel,
Dar nu știu de-i de la flori
Sau de la tămâie…

Cântă, suflete, surâde,
Plângi și fă tot ce-ți dorești
Bucurându-te de toamna
Ca-n povești…

Mâine sau chiar și poimâine
Cerul poate va dori
Să-ți ia galbenul din față
Și să-l facă alb…

Obosit este decorul
Vezi și tu cum mai tresare
Când încet încep să cadă
Stropi înceți de ploaie…

Bucurându-te de toamnă
Roagă-te în mănăstire
Și-așteapt-o pe doamna iarnă
Albă ca în povestire…

Inimă de poezie

Inimă de poezie,
În buchet de melodie,
Să te poarte-n astă viaţă
Pe culmile cu speranţă,
Iar nădejdea în Iisus
Să fie cea mai presus
Încredere ce o ai,
Fiindcă ea te duce-n Rai.
În ochi să ţi se citească
Dragostea duhovnicească,
Iar pe gene tu să ai
Miresme dulci de pe plai
Şi de-aici să iei aminte,
Iar, în loc de jurăminte,
Mai bine zi: „Doamne, ajută!
Voia Ta fie făcută!”
Căci aşa fac florile,
Nu-ncruntă privirile
Când e cerul înnorat,
Ci se roagă neîncetat
Să le-ajute Dumnezeu,
Cu ele să stea mereu.

Florile

Se simt florile iubite
Când ploaia le vrea stropite,
Înrourate de cristale,
De pure mărgăritare.

Se simt florile frumoase
Când soarele blând le coase
Pe petale strălucire
Să emane doar iubire.

Se simt florile dorite
Când zâmbete-s oferite
De cei care le zăresc
Şi pe dată le iubesc.

Se simt florile fericite
Pe câmpurile-nverzite
Unde câte-o păsărea
Mai calcă din când iarba.

Se simt florile crăiese
Undeva pe mândre creste
Şi nu vor decât uitare,
Pace şi linişte-n zare.

Am uitat de biserică…

În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!

Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!