Străbunul

Străbune bun și blând la suflet,
Tu ai trudit pe-acest pământ,
Să-mi fie mie bine astăzi
A fost în război al tău gând.

Ai plâns pe front pentru copii
Și-n inimă n-ai avut stare,
Când știai că acas’ la tine
E suferință și e jale.

Iubitul meu, strămoș voinic,
Nu-ți voi uita, cât voi trăi,
Cuvintele când te rugai
Lui Dumnezeu pentru copii.

Ce inimă-a bătut în tine
Și ce credință ai avut,
De ai rămas cu crucea-n mână
Până ce pieptul ți-au zdrobit?!

Iar lacrima ce-ți picura
Din ochi de atâta durere,
S-a scurs pe-acest pământ ce astăzi
Te caută prin amintire.

Şi fiecare colțișor
Al țării mele minunate,
Mai recunoaște al tău pas
Deși-i din vremuri depărtate.

Eu astăzi stau și te privesc,
Prin poza din sufletul meu
Și știu că am să-ți mulțumesc
Când vom fi toți la Dumnezeu.

Nu te cunosc, dar te știu bine,
Străbune drag și curajos,
De-aceea mă rog pentru tine
Să ai odihnă în Hristos!

Am uitat de biserică…

În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!

Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!