Copiii sunt calea spre puritate, bine și iubire.
Unui bătrân, obosit de atâta bătrânețe cu boli sau poate și singurătate, prezența unui copil îi face bine. Îl întâlnește pe stradă, îi vede zâmbetul, îi aude vocea ce unge suflete, îl vede curios de a cunoaște și serios când rostește cuvintele lui încâlcite. Se bagă în seamă cu cel care-a adunat o viață și nu-și aduce lui bucurie cât celui firav din cauza anilor ce-i apasă pe umeri.
Mă plimb prin parc cu copilul în sistem de purtare și numai aud: „Unde e mai bine ca la mama în brațe?! Of, Doamne!” și, după expresia feței, sunt sigură că acel om era cu gândul undeva în trecut unde brațele mamei sale îl cuprindeau cu dragoste.
Copiii transformă părinți în bunici, dâdu-le acestora mai multă blândețe, dragoste și răbdare de a crește prunci născuți din copiii lor.
Copiii întineresc străbunici făcând ca ridurile bătrâneții să fie parcă frumoase, iar puterile acestor bătrâni să crească…cum spune bunica: ” Simt că nu mai mor!”.
Copiii împacă oamenii, trezesc sentimente adormite și nespuse, leagă familii, unesc prin iubire doi oameni, dau speranță și întăresc firi căzute. Copiii ne ridică, ne schimbă și ne fac să înțelegem puritatea sufletului de care ne spune Hristos.
Se știe că femeia când este în durerile nașterii, nu-și mai dorește să aibă un alt copil…dar după ce naște și se vindecă, când își vede copilul cum îi crește sub privirile sale, când îl hrănește și simte cât de importantă este, atunci maternitatea o copleșește, își iubește pruncul și rolul dorindu-și să mai aibă copiii.
Copiii, oamenii mici ce mâine vor deveni mari, dând de greutăți, dar și de bucurii, au dreptul la copilării frumoase. De ei ne bucurăm cu toții, pentru ei ar trebui să luptăm cu toții.
Să fim în rugăciunile copiilor, căci ei ne duc la Dumnezeu!
Etichetă: batrani
Bunicii
Bunicii sunt rădăcina care mai ține normalul și firescul în lume. Bătrânii sunt cei care ne fac să conștientizăm că viața pe care ne-o croim nu este ceea ce ar trebui să fie.
Pe banca din fața unei case bătrânești stau doi bătrâni. Au trecut prin multe împreună…război, foamete, pierderi, dezamăgiri, dar și bucurii. Sunt căliţi și știu să scoată pe gură numai cuvinte de aur în sfaturi pe care dacă le-am asculta măcar, ne-ar îndrepta un pic gândurile rătăcite prin smartphone.
Le priveşti faţa şi mâinile şi te cutremuri cât de mult timp a fost nevoie pentru a le contura aşa cum le vezi acum, iar atunci iţi dai seama cât de mic şi nepriceput în ale vieţii eşti. În ochii lor vezi lumină, blândeţe şi credinţă. În ochii lor cerul îşi picură lacrimi de bucurie şi tristeţe ce se preling pe obrazul îmbătrânit. În ochii lor citeşti un dor ce îi macină şi îi seacă de putere încet şi sigur. Dar ei au trăit alte timpuri vei zice, iar ei îţi vor spune că multe le-a fost dat să vadă, dar ce se întâmplă acum în lume nu pot înţelege. Şi n-au dreptate? O lume învrăjbită şi întoarsă pe dos, n-au cum s-o înţeleagă cei care încă mai au incoane în casă, acolo la răsărit, împodobite cu ştergare cusute de mâini, cândva tinere, în miez de noapte. Bătrânii noştri dragi n-au avut carte, cum spun ei, dar nu există seară când cruce să nu-şi facă şi să nu se roage, cu cuvintele lor… pentru copii, nepoţi…strănepoţi, să le ajute Dumnezeu pentru că le este şi lor greu. Rugăcine puternică din inimă… să nu te miri când găseşti rezolvare acolo unde nu mai vedeai nicio poartă de ieşire!
Imaginea cu cei doi bătrâni te duce cu gândul la bunicii tăi care te aşteaptă, osteniţi de atâta viaţă, dar fără deznădeje, să vii, fără să le aduci ceva, doar să vii tu, să te vadă ca eşti bine şi să îţi atingă faţa cu mâna lor bătătorită de muncă. Bineînţeles că sunt cuprinşi de bucurie, emoţie şi neapărat trebuie să te aşeze la masă şi să îţi ofere ce au cel mai bun!
Pentru ei tot un copil ai rămas şi simt nevoia să te protejeze chiar şi acum, om matur ce eşti!
Bunicii…când ei nu vor mai fi, cu siguranţă acel licăr frumos şi echilibrat din noi va muri!
O să ţi-i aminteşti cât de tineri şi de frumoşi erau în copilăria ta când ei îţi făceau cel mai frumos univers, o să tânjeşti după poveştile lor pline de tâlc şi o să îi mai vrei lângă tine… să-ţi pui capul în poala lor, iar ei să te mângâie duios spunându-ţi că totul va fi bine.
Doamne, ce copilărie, ce lume, ce bucurie…ce timpuri trecute!