Cuvintele vindecă. Cuvintele rănesc. Cuvintele construiesc. Cuvintele distrug.
Admir oamenii ce ştiu să lege bine cuvintele astfel încât să te ridice, să îţi ridice moralul atunci când ai nevoie; acei oameni care ştiu că esenţa vieţii este dragostea, iar vorbele lor sunt ca un pansament pe răni deschise. Nu îmi plac laudele, ca să fie, dar ador cuvintele care luminează feţele; ele înnobilează sufletele celor care le grăiesc.
Este greu să-ţi ţii gura când ştii ce cuvinte grele va rosti, dar este un test al vieţii luat dacă o faci. Să lăsăm câte o suliţă jos, din cele multe pe care le purtăm cu noi, pentru alţii, este o adevărată încercare.
Mereu am sperat să pot vorbi frumos astfel încât să nu jignesc, să nu fac să doară ceea ce spun.
Am auzit odată cum un muribând a fost salvat de cuvinte. Medici, medicamente, spital l-au pus pe picioare, dar până a ajunge acolo, pe mâinile doctorilor, a fost întărit de cuvintele rostite de un OM.
Avem nevoie de mângâieri, de priviri, de atingeri. Avem nevoie de certitudinea că suntem iubiţi. Avem nevoie de un „Te iubesc!” spus din când în când. Ne încurajăm prin cuvinte şi ne salvăm de tristeţe tot prin ele.
Povestim, vorbim, ne sfătuim, citim… cuvântăm ca în armonie să trăim!