Cuvinte grele poartă o inimă-ncărcată
De-atâta neputință și trudă-acumulate,
Dar nu poate grăi acele vorbe grele,
Fiindcă rănește inimi … a ei steie-n durere!
Un of de și l-ar spune, e rea, gândește rău!
Un rău de îl aude, e-al ei, să-l ia la brâu!
Așa că, unde-i bine să fie, ce să zică?!
Gându-i e rătăcit, cu greu și-l mai ridică.
Mai sus, colo-n perete, icoana ne privește,
Pe toți cu drag ne cheamă: „Hai, vino și vorbește!
Spune cuvinte grele, descarcă-te cu dor,
Eu sunt aici, cu tine, al tău Mângâietor!”
„Doamne, cu dor de Tine în viață eu trăiesc
Credința mea mă ține să vin să iți vorbesc:
Mi-e dor de mângâierea oamenilor ce-i iubesc,
De umerii ce-mbrățișări și lacrimi mai primesc!
Însă unde-i găsesc pe-acești oameni miloși
Ce știu să mă asculte, ce nu-s invidioși?
Și care om să caut, la jug să nu mă ducă,
Iertarea de pe buze să-i fie ca o rugă?
Inspre ce holde astăzi să mai pășesc eu, Doamne…”
Icoana mă privește udă de lacrimi calde
Și simt atunci că iată eu am fost ascultat
De OMU-acela blând la care am visat.
Mi-a șters lacrima grea cu sfânt veșmânt curat,
M-a ținut strâns în brațe, pe cap m-a mângăiat,
Mi-a dat povață caldă, privindu-mă milos,
Și m-a iertat pe dată, Domnul Iisus Hristos.