Te-am găsit în nesfârşita
Lume-a veacului ascuns
Şi-am gustat din necuprinsa
Dragoste a acestui pământ.
Te-am văzut întâia oară
Unde nopţile au stele
Cu care pe inimioară
Pun poveşti scrise de ele.
Te-am atins firav pe deget,
Să te simt, înger frumos,
Şi am început să cuget:
„Ce dar scump mi-a dat Hristos!”
Te-am iubit şi te iubesc,
Iar în viitor vom fi
Două flori ce înfloresc
Şi tandru se vor privi!
Ne veghează Cineva de sus
În miez de noapte
Când toate luminile s-au dus
De somn alungate.
Aș vrea să știu ce-nseamnă viață,
Pentru florile mele din glastră
Și ce văd ele dis-de-dimineață.
Surâsul lor îmbălsămat de soare
Cuprinde șoapta unui “Bun venit!”
În ziua ce încet răsare?
Iar dup-o noapte lină, umezită,
În zori, bobițe de cristal,
Se nasc din dorul de trezire,
Din dor de neuitare.
În noapte mă privesc pe mine,
Cu calmul stelei de pe cer
Și realizez cât e de bine
Să stau cu păzitorul înger.
Cu mâna-n mâna ta adorm
Și-n vis apari tot tu mereu;
E noapte-acolo unde stăm
Vegheați de Bunul Dumnezeu.
Tot mă privești, tot te privesc
Și-adesea mă trezesc din vis,
E-o bucurie să zâmbesc
Cu îngerul în paradis.
Și stelele sunt fericite
Și-ascultă timid ce vorbim
Și se uită nedumerite
Când noi adesea le privim.
Mă văd pe mine și pe tine
În farul selen de pe cer
Și văd că-mi este cel mai bine
Alături de al meu înger.
Mai prinde-mi părul în codiţe,
Pune-mi cireşe la urechi,
Fă-mi, mamă, din flori coroniţe,
Pune-mi copilăria-n ochi.
Zâmbeşte-mi larg ca altădată,
Mângâie-mi părul uşurel,
Priveşte-ţi, mamă, a ta fată…
E tot copil în sufleţel.
Mai vreau un câmp cu floricele
Unde nu-s doruri şi nici griji,
Să ţi le dau în bucheţele
Şi să te sărut pe obraji.
Să mă asculţi, tăticul meu,
Şi să îmi povesteşti de toate;
Sărută-mi fruntea, cum mereu,
Făceai în fiecare noapte.
Iubire-n dar mi-aţi oferit
Şi-am fost copil în lumea mea…
Vă mulţumesc şi vă promit
Că mai departe o voi da!
De s-ar putea citi în lume
Poveşti cu prinţi şi cu prinţese,
Cu palate şi-mpărătese,
Nu-ar şti nimeni să le grăiască
Şi frumos să le povestească
Aşa cum numai bunicuţa mea
Târziu în noapte îmi spunea,
Chiar de putea, de nu putea,
De oboseala-o dobora.
Bunica mea, astru ceresc,
M-a învăţat cum să iubesc
Prin grija ce ea mi-a purtat;
Când faţa ea mi-a mângâiat
Mi-a dat curaj să fiu mereu
Un om corect…cât pot şi eu
Şi-n ochii ei, eu am rămas
Copil frumos, iubit urmaş,
Acelaşi dulce copilaş.
Mulţumire îi aduc şi astăzi
C-am auzit de Dumnezeu de mititică
Din gura ei ce, nu din cărticică,
Îmi povestea Naşterea lui Hristos
Pe înţelesul meu şi aşa de frumos…
La fel şi în biserică-am păşit,
Condusă de pasul ei ce azi a-mbătrânit;
Bunica mea, cu chipul ei iubit,
M-a învăţat să fiu un om cinstit şi fericit!