Copiilor mei

copiilor mei

Sunt plăpânzi copiii noștri,
Mici, firavi, cu nevoi multe,
Adevăru-n ochi îl poartă,
Simplitatea ne-o insuflă.

Timpul nostru îl vor ei,
Timpul lor umplut de joc,
Noi suntem în lumea lor
Totul … toate la un loc.

Copile cu ochi mărgele,
Taine multe-n ei cuprinzi,
Iei copilăria-n gene
Și zâmbetu-n pași mărunți.

Să iubești copilăria,
Azi o ai doar pentru tine!
Ești cu mama, îți e bine,
În rugăciune ea te ține!

Fii voios, aleargă, zburdă,
Îngerii-ți veghează pașii,
Veselește-i cu purtarea-ți
O, ascultă-ți îngerașii!

Tu, copile blând, frumos,
Mâine vei fi un om mare,
Să te-ncarce cu folos
Anii copilăriei tale.

Dumnezeu ne vrea copii,
Suflet blând, pur și frumos,
Viața însă ne încurcă
În drumul nostru spre Hristos.

Rugăciunea ce s-a spus
Este darul prețios
Căci în lupte, în furtună,
Scutul ne va fi Hristos.

Să te-ncrezi, copile mic,
În Dumnezeu prin mama ta,
Prin îngerul ce te veghează,
Prin tatăl tău, prin ruga ta!

Iar icoana lui Hristos,
În brațe la mama Sa,
S-o săruți, să-ți fie dragă…
Acolo-i copilăria…

Mini-Fes călugăresc croșetat

Am realizat o căciuliță, asemeni celor pentru călugări, dar aceasta este destinată unui pui de om foarte mic.
Am folosit un fir cu bumbac și acril și l-am împletit cu multă dragoste.

Pui de om, când vei fi mare,
Să Îl iubești pe Hristos,
S-ai în vorbă rugăciune,
În privire bunătate
Și pe cap un fes frumos!

Mini-Fes calugaresc crosetat
Mini-Fes calugaresc crosetat Mini-Fes calugaresc crosetat Mini-Fes calugaresc crosetat Mini-Fes calugaresc crosetat Mini-Fes calugaresc crosetat

Dă, Doamne

Dă, Doamne, bucurie,
Curată viețuire,
Cum am avut pân’ azi
În brațele lui calde!

Dă, Doamne, timp frumos
Să fiu un om milos,
Cu gănd bun și onest,
Să învăț să iubesc!

Da, Doamne

Dă, Doamne, rugăciune
În gând și-n grai la mine,
Să vorbesc cu folos,
Să tac melodios!

Dă, Doamne, început
Într-un sfârșit trecut,
Putere de-a iubi,
Curaj de-a birui!

Unde-ţi mai găseşti în lume

Unde-ţi mai găseşti în lume,
Calmul, liniştea-n iubire
Când şi-ntre patru pereţi
Te sufoci de-atâta tine?

Ai mai vrea să fii odată
Fără griji, cu nepăsare
Şi-ai mai vrea să porţi în tine
Dragoste curăţitoare.

Unde-ţi mai găseşti în lume
Libertatea de-a fi tu,
De-a avea priviri senine
Ca ale unui născut?

Ce să fac şi und’ să-ntreb
Dacă nu fiinţa mea,
Unde se simte mai bine
Şi cu cine-ar vrea să stea?!

Să te muţi pe-un fir de iarbă
Ce stă-n curtea mănăstirii,
Dacă vrei să bagi de seamă
Noaptea-n liniştea iubirii!

Să miroşi o floricică
De pe marginea aleii
Şi-o să vezi că, fără frică,
Te-oi vedea-n mijlocul verii!

Fie-ţi inima iubire!
Fie-ţi sufletul senin!
Dumnezeu fie cu tine,
Omule cu chip divin!

Omul cazut

De un timp priveam în lume
Cu priviri de om pierdut;
Într-a stresului pieire,
Eu eram şi stam căzut.

Mă uitam, vedeam, simţeam,
Dar mintea mi-era departe,
Unelteam şi tot făceam
Fapte, dar fapte deşarte.

Şi, privind aşa la mine,
Câteodată mă vedeam
Om căzut, om fără Tine;
Fără credinţă eram.

Dar am ajuns şi acolo
Unde oameni locuiesc,
Unde treburile lor,
Sunt multe, dar nu-i grăbesc.

Nu-i gonesc din curtea verde,
Nu-i alungă din gândire,
Nu le curmă rugăciunea
Şi nici marea lor iubire.

Iarba verde, cer senin,
Tremurul înmiresmat
De parfumul unui crin,
Toate-aproape de un lac.

Copiii sunt calea spre puritate, bine și iubire.

Copiii sunt calea spre puritate, bine și iubire.
Unui bătrân, obosit de atâta bătrânețe cu boli sau poate și singurătate, prezența unui copil îi face bine. Îl întâlnește pe stradă, îi vede zâmbetul, îi aude vocea ce unge suflete, îl vede curios de a cunoaște și serios când rostește cuvintele lui încâlcite. Se bagă în seamă cu cel care-a adunat o viață și nu-și aduce lui bucurie cât celui firav din cauza anilor ce-i apasă pe umeri.
Mă plimb prin parc cu copilul în sistem de purtare și numai aud: „Unde e mai bine ca la mama în brațe?! Of, Doamne!” și, după expresia feței, sunt sigură că acel om era cu gândul undeva în trecut unde brațele mamei sale îl cuprindeau cu dragoste.
Copiii transformă părinți în bunici, dâdu-le acestora mai multă blândețe, dragoste și răbdare de a crește prunci născuți din copiii lor.
Copiii întineresc străbunici făcând ca ridurile bătrâneții să fie parcă frumoase, iar puterile acestor bătrâni să crească…cum spune bunica: ” Simt că nu mai mor!”.
Copiii împacă oamenii, trezesc sentimente adormite și nespuse, leagă familii, unesc prin iubire doi oameni, dau speranță și întăresc firi căzute. Copiii ne ridică, ne schimbă și ne fac să înțelegem puritatea sufletului de care ne spune Hristos.
Se știe că femeia când este în durerile nașterii, nu-și mai dorește să aibă un alt copil…dar după ce naște și se vindecă, când își vede copilul cum îi crește sub privirile sale, când îl hrănește și simte cât de importantă este, atunci maternitatea o copleșește, își iubește pruncul și rolul dorindu-și să mai aibă copiii.
Copiii, oamenii mici ce mâine vor deveni mari, dând de greutăți, dar și de bucurii, au dreptul la copilării frumoase. De ei ne bucurăm cu toții, pentru ei ar trebui să luptăm cu toții.
Să fim în rugăciunile copiilor, căci ei ne duc la Dumnezeu!

Am uitat de biserică…

În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!

Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!

Să trăim frumos…

Ce te costă o îmbrățișare, o vorbă blândă, un alint, o încurajare, un sărut?
Ce te costă o descruntare, un zâmbet larg, o caldă atingere?
Pare mai ușor să oferi priviri tăioase, tăceri dureroase și spate întors.
Preferi să te superi, să te enervezi, să nu mai vorbești și să te închizi în tine.
Alegem ce este mai ușor, iar nu ce este mai bun și sănătos pentru noi și pentru cei din jur. Alegem să pierdem timp, din timpul de a fi împreună, pe care îl irosim… iar apoi ne plângem că nu avem timp să facem ce ne place, să fim împreună, să zâmbim, să ne iubim… Normal că nu este timp, pentru că acela de era a fost irosit în zadar pe nimic!
Cel mai bine știm cât de ajutătoare este rugăciunea când avem necazuri, boli. Niciodată nu știm cât este ea de binefăcătoare în momentele tensionate ale vieții pentru că nu suntem obișnuiți cu ea. Mai degrabă vorbe murdare ne ies pe gură decât un „Doamne miluiește!”.
Ne pierdem sufletul pe nimicuri, viața pe frunți încruntate când avem atât de multe lucruri de făcut, avem atâtea motive să fim veseli și atâta timp să ne rugăm. Ne pierdem pe noi…
Natura ne cheamă afară să o admirăm și să trăim cu ea în armonie, oamenii au nevoie unii de alții uniți prin rugăciune.
Decarcă-te, ridică-te și trăiește frumos, om credincios!

Deschide-te

Deschide-te

Deschide-ţi cartea cu iubire
Şi lasă-ţi sufletul captiv,
Să fie liber, să respire…
Să-şi caute din nou motiv
De viaţă, pace, bucurie.

Ajută-ţi inima să cânte,
Îndeamn-o către răsărit
Şi dă-i motive să se-ncânte
Când soarele a răsărit
Şi dimineaţa se iveşte.

Anuntă-ţi ochii să se uite,
S-admire tot ce e frumos:
Apus de soare, pe o punte,
Icoana Domnului Hristos,
Un nou născut dormind cuminte.

Deschide-ţi inima, creştine,
Să intre bucuria sfântă
Şi lasă-ţi glasul să se-adune
În rugăciune caldă şi curată,
Izvorâtă din suflet de la tine.