Aș vrea să știu ce-nseamnă viață,
Pentru florile mele din glastră
Și ce văd ele dis-de-dimineață.
Surâsul lor îmbălsămat de soare
Cuprinde șoapta unui “Bun venit!”
În ziua ce încet răsare?
Iar dup-o noapte lină, umezită,
În zori, bobițe de cristal,
Se nasc din dorul de trezire,
Din dor de neuitare.
Așa de dor îmi e de tine,
Dup-o zi-n care nu-ți zăresc
Privirea ta pătrunzătoare
Și zâmbetu-ți copilăresc.
Te chem prin susur de izvoare,
Să mi te-aduc-o păsărea
Pe aripa ei protectoare;
Aștept cu dor sosirea ta!
Ți-am pus aici o floricică,
S-o iei în mână-atunci când vii,
E mică, dar e-o părticică
Din zâmbetu-mi ce mi-l menții.